Ultima mineriadă la care am asistat ca reporter, în ianuarie 1999, îmi stârnește și acum amintiri vii, de parcă ar fi fost ieri. Au fost zile tensionate, cu momente care ți se lipesc de memorie, fie că îți place sau nu. De la bătăliile din Defileu, cu baraje rupte și minerii care răspundeau cu pietre la gazele lacrimogene ale polițiștilor și jandarmilor, până la demisia ministrului de interne Gavril Dejeu, totul părea că se întâmplă undeva departe de Târgu-Jiu.
Asta până în seara de 19 ianuarie, când informația că prefectul Pantelimon Manta fusese luat ostatic la Sadu a picat ca un trăsnet. A fost, fără îndoială, unul dintre cele mai fierbinți episoade, până la sosirea minerilor în Târgu-Jiu și cazarea lor peste noapte pe stadion. A urmat protestul din Piața Prefecturii, cu câteva mii de mineri. Sala Maură devenise un fel de cartier general al presei – televiziuni centrale, jurnaliști din Gorj și Hunedoara, mulți dintre ei mărșăluiseră alături de mineri cei 56 de kilometri de la Petroșani. Minerii îl ascultau orbește pe Miron Cozma, iar când strigau, vibrau ferestrele Prefecturii.
Motivul oficial al grevei generale – mărirea salariilor și renunțarea la programul de închidere a minelor din Valea Jiului. Au urmat bătăliile de la Costești și Stoenești, în drumul spre Vâlcea, iar finalul îl știe toată lumea: „Pacea de la Cozia”, un acord prin care Guvernul condus de Radu Vasile accepta revendicările minerilor – neînchiderea minelor Dâlja și Bărbăteni și stoparea urmăririi penale a liderilor. Câțiva ani mai târziu, Miron Cozma a primit 10 ani de închisoare pentru acele evenimente, iar alți cinci lideri, printre care și Constantin Crețan, câte 5 ani cu executare.
De atunci, toate protestele minerilor din Gorj – poate cu o singură excepție – au avut, sub pretextul drepturilor ortacilor, cu totul alte mize, unele chiar politice.
În februarie 2004, marșul minerilor pe străzile din Târgu-Jiu s-a transformat într-un protest anti-Mischie. „Nu vă fie frică / Că Mischie pică!”, strigau cei 2.000 de mineri sub balconul USMO, unde se afla „șeful suprem” al sindicatelor, Marin Condescu. Și, ce să vezi, chiar a picat! La o lună, DNA începea urmărirea penală împotriva lui Nicolae Mischie, care s-a autosuspendat din partid. Un grup de interese, din care făceau parte lideri politici locali, parlamentari, oameni de afaceri, jurnaliști și, desigur, Marin Condescu, finanța deja o campanie consistentă împotriva lui. Nouă ani mai târziu, Mischie a fost condamnat definitiv la 4 ani de închisoare.
În iunie 2013, Condescu a condus, ca președinte al FNME, ultimul protest al minerilor. Unul pașnic, încheiat cu negocieri la Târgu-Jiu cu ministrul Energiei, Constantin Niță. În același an, Condescu a ajuns și el pentru o noapte în arest. A fost începutul sfârșitului pentru el ca lider sindical, poziție de care se mai folosea doar în campanii electorale și când poza în bau-bau pentru șefii CEO, preocupat fiind mai mult de echipa de fotbal Pandurii. Doi ani mai târziu, în octombrie 2016, aproape toți liderii FNME s-au dezis oficial de el și i-au luat și ultima funcție, după dizolvarea USMO.
Revin însă la februarie 2014, când a avut loc unul dintre cele mai emoționante proteste din ultimele două decenii. Câteva sute de mineri au protestat la Târgu-Jiu cu fețele acoperite de cagule, de teamă să nu fie recunoscuți de șefii CEO și să-și piardă locurile de muncă. Administrația anunțase deja 600 de disponibilizări.
A urmat martie 2015, ultimul mare protest al minerilor din CEO. Aproximativ 4.000 de mineri și energeticieni au strigat „Jos Ciurel!”, după ce managerul anunțase 2.000 de concedieri și tăieri de sporuri și prime. Unii lideri și-au trăit atunci momentul de glorie, apoi au dispărut discret în ceață.
Ce a urmat în ultimul deceniu este o rușine pentru mișcarea sindicală. Liderii au primit cadou posturi de inspectori sociali, angajați ai companiei, și s-a așternut liniștea. Doar câte o răbufnire la Jilț Nord sau, mai târziu, mitingul pentru Legea 197/2021, care permitea reducerea vârstei de pensionare cu până la 13 ani pentru cei din condiții deosebite, au mai amintit vag de protestele legitime ale minerilor și energeticienilor, însă au fost anemice și au generat doar dispute între sindicate și liderii acestora.
Acum, angajații CEO au pierdut voucherele de vacanță, deși unii lideri repetau obsesiv prin media locală că „nu se pune problema”, și sunt pe cale să piardă și tichetele de masă. Evident, oamenii au răbufnit când, pe 11 ale lunii, nu le-au intrat cei 700 de lei pe card.
Joi dimineață, liderii sindicali aflaseră nemijlocit, de la oficialii Ministerului Energiei și deputatul Weber, că se inițiase un memorandum pentru exceptarea angajaților CEO de la măsura de austeritate impusă de Guvern. Problema era deja tranșată la Ministerul Energiei și, dacă se forța intrarea memorandumului în ședința Executivului din acea zi, fără avizul Finanțelor, ar fi fost respins instant. Dar liderii au primit asigurări că și Ministerul Finanțelor va aviza documentul și că va intra în ședința de Guvern de joi, 19 februarie, cu mari șanse de aprobare.
Cu toate acestea, ca să arate că „încă există”, s-au lipit de protestul oamenilor și și-au agățat pancarte cu „Greva foamei”, ca să demonstreze că se sacrifică până la inaniție pentru ortaci. Sacrificiul a durat cam 24 de ore, pentru că a venit foamea și weekendul, așa că au suspendat protestul. Luni au întâlnire la București cu ministrul Energiei, prilej excelent pentru un set de fotografii pe Facebook și un anunț triumfalist că „au rezolvat problema”. Numai că problema era deja rezolvată!!!
La cacialmaua asta nu mai pune multă lume botul. Rămâne de văzut dacă domnii inspectori sociali vor reuși măcar să convingă administrația CEO să nu le taie protestatarilor două ore din pontajul de joi și vineri. Până atunci, rămân doar niște actori jalnici, care mai joacă din când în când câte o piesă la matineu. Și atât!
Sursa: https://gorjonline.ro/liderii-de-catifea-si-ultima-mineriada/