Într-o perioadă în care ritmul vieții devine tot mai accelerat, iar presiunile sociale și personale par să se acumuleze tăcut în interiorul fiecăruia dintre noi, discuțiile despre sănătatea mintală devin tot mai necesare. Dincolo de statistici, teorii sau concepte, psihologia rămâne, în esență, o profesie a întâlnirilor profunde cu oamenii și cu poveștile lor de viață.
De peste 20 de ani, psihologul Mihail Jianu, ascultă în cabinetul său frământări, temeri, speranțe și momente de transformare interioară. Experiența acumulată în tot acest timp i-a oferit nu doar o perspectivă profesionistă asupra psihicului uman, ci și o înțelegere profundă a modului în care oamenii își caută echilibrul, sensul și liniștea.
În interviul de mai jos, vorbim despre schimbările pe care le-a observat în felul în care oamenii își trăiesc emoțiile, despre stigmatizarea mersului la psiholog, despre vulnerabilitate și curaj, dar și despre acele momente discrete în care începe, cu adevărat, vindecarea. Este o conversație despre oameni, despre fragilitate și despre puterea de a te privi, uneori, cu mai multă sinceritate.
1. După două decenii în care ați ascultat povești de viață, frământări și transformări interioare, experiența dumneavoastră pare să fi devenit o adevărată hartă a sufletului uman. Cum s-a schimbat în acești ani felul în care înțelegeți suferința oamenilor și care este primul pas spre vindecare?
Am început să profesez din iunie, 2005. La începutul profesiei priveam suferința mai mult prin prisma simptomului: anxietate, depresie, conflict, traumă, blocaj. Cu timpul, am înțeles că suferința oamenilor rareori stă doar în ceea ce li se întâmplă. De cele mai multe ori, ea stă în ceea ce au fost nevoiți să poarte singuri, în ceea ce nu au putut spune, în ceea ce au trăit fără să fie înțeleși. Astăzi, înțeleg suferința mai puțin ca pe o slăbiciune și mai mult ca pe un semnal. Poate fi un semnal că ceva din om a fost prea mult timp ignorat, reprimat, invalidat sau amânat. Iar primul pas spre vindecare este, de obicei, unul foarte simplu și foarte greu în același timp: să poți spune adevărul despre ce simți. Nu versiunea cosmetizată, nu varianta suportabilă pentru ceilalți, ci adevărul, de acolo începe totul.
2. În cabinetul unui psiholog se adună, de multe ori, fragmente de viață pe care oamenii nu le pot rosti nicăieri altundeva. Ce v-a învățat această poziție privilegiată: aceea de martor tăcut al vulnerabilității, despre natura autentică a omului?
M-a învățat că omul este mult mai fragil decât lasă să se vadă și mult mai puternic decât crede despre sine. În cabinet, apar deseori părți din oameni pe care lumea nu le vede: rușinea, neputința, teama de abandon, sentimentul că nu sunt suficienți, dorința disperată de a fi iubiți fără să mai fie nevoiți să demonstreze ceva. Dar tot acolo am văzut și capacitatea extraordinară a omului de a se ridica, de a înțelege, de a se reconstrui, chiar și după experiențe foarte grele. Natura autentică a omului nu este nici doar fragilă, nici doar puternică, este ambele. Și cred că maturizarea începe atunci când nu ne mai rușinăm de niciuna dintre ele.
3. De-a lungul anilor, societatea s-a schimbat rapid, iar odată cu ea și felul în care oamenii își trăiesc anxietățile, relațiile și singurătatea. Care sunt transformările psihologice majore pe care le-ați observat la oameni în ultimii 20 de ani? Sunt, cumva, acestea aflate în strânsă legătură cu evoluția tehnologiei?
Da, fără îndoială, oamenii trăiesc astăzi într-un ritm mult mai fragmentat: sunt mult mai informați, dar mai obosiți; mai conectați, dar mai izolați; mai expuși, dar mai puțin în contact real cu ei înșiși. Una dintre schimbările cele mai clare este creșterea dificultății de a sta cu propriile emoții. Mulți oameni nu mai au răbdare nici cu durerea lor, nici cu procesul lor. Vor să înțeleagă repede, să repare repede, să treacă repede peste.Tehnologia a adus multe beneficii, dar a contribuit și la această presiune a imediatului, totul trebuie să fie instant, rapid, eficient, vizibil, validat. Psihicul uman nu funcționează așa, el are ritm, are timp, are rezistențe, are răni care nu se rezolvă în viteza cu care derulăm un ecran. Am observat și mai multă anxietate de performanță, de perfecțiune, mai multă comparație, mai multă singurătate mascată de activitate. Deduc că oamenii sunt foarte ocupați, dar nu neapărat mai aproape de ei înșiși.
4. Aș vrea, pentru o clipă, să ne întoarcem în trecut, la debutul dumneavoastră în această profesie. Uneori, experiența acumulată ne aduce o perspectivă diferită asupra începuturilor. Dacă ați putea să vă întâlniți cu dumneavoastră, cel de acum 20 de ani, ce sfat i-ați da despre ce urmează să descopere în această profesie și în oameni?
I-aș spune să nu se grăbească să creadă că trebuie să „salveze” pe cineva. La început, din dorința sinceră de a ajuta, poți avea impresia că rolul tău este să găsești repede soluții, să luminezi totul, să repari, însă cu timpul înțelegi că nu poți trăi în locul omului din fața ta și nici nu este sănătos să încerci.I-aș mai spune să aibă mai multă răbdare cu procesele lente, cu tăcerile, cu ambivalențele, cu rezistențele, și să nu subestimeze niciodată cât de mult poate schimba o prezență autentică, chiar și atunci când nu pare că se întâmplă nimic spectaculos.
5. Într-o lume în care oamenii sunt încurajați să pară puternici și neînfricați, vulnerabilitatea a devenit aproape un act de curaj. Cum îi ajutați pe cei care vin la terapie să înțeleagă și să accepte că e firesc să avem și momente de slăbiciune?
În primul rând, prin felul în care îi întâmpin. Oamenii nu au nevoie doar de explicații. Cred că au nevoie să trăiască o experiență relațională diferită de ceea ce au cunoscut până atunci. Mulți vin obișnuiți să se apere, să se justifice, să se rușineze pentru ce simt. Dacă găsesc un spațiu în care nu sunt grăbiți, judecați sau împinși să fie „mai bine” decât pot în acel moment, ceva începe să se relaxeze în ei. Le spun adesea că vulnerabilitatea nu este opusul puterii, este partea din om care spune adevărul. Slăbiciunea reală nu este să recunoști că te doare, că ți-e frică, că nu mai poți. Este, de fapt, să trăiești ani întregi fugind de tine și numind asta putere.
6. După atât de mulți ani de practică, probabil că ați asistat la numeroase momente de transformare personală. Care sunt semnele subtile prin care recunoașteți că un om începe, cu adevărat, să se vindece?
Sunt aproape niciodată spectaculoase. Un om care începe să se vindece, nu devine brusc altcineva. De multe ori, primele semne sunt mici și foarte profunde: începe să fie mai puțin dur cu sine, nu se mai ceartă atât de violent pentru fiecare greșeală, începe să pună limite fără să se simtă vinovat, suportă mai bine realitatea fără să o nege sau să o dramatizeze.Am mai observat că omul începe să se vindece când nu mai vorbește doar despre ce i s-a făcut, ci începe să vadă și cum a trăit el asta, ce a învățat, ce repetă, ce alege diferit. Apare mai multă asumare și mai puțină victimizare, apare mai multă claritate și mai puțină confuzie – nu mai simte nevoia să demonstreze atât de mult.
7. În ultimii ani se vorbește tot mai mult despre dezvoltare personală, iar conceptul pare să fi devenit aproape omniprezent în spațiul public. Credeți că dezvoltarea personală a devenit mai degrabă un trend sau simțiți că oamenii sunt, cu adevărat, mai preocupați de evoluția lor interioară?
Cred că există ambele realități: pentru unii, dezvoltarea personală a devenit un limbaj la modă, uneori chiar o mască rafinată a evitării. Oamenii pot vorbi foarte frumos despre traumă, vindecare, limite, autenticitate, fără să intre cu adevărat în contact cu ce trăiesc.Dar există și mulți oameni care caută sincer să înțeleagă ce se întâmplă în ei și să nu mai repete la nesfârșit aceleași tipare. Cred că diferența nu stă în vocabular, ci în disponibilitatea reală de a te confrunta cu ceea ce descoperi despre tine.Dezvoltarea personală autentică nu este confortabilă și nici decorativă, din punctul meu de vedere. Este, de cele mai multe ori, incomodă, umilă și foarte concretă.
8. În profesia dumneavoastră există o linie fină între empatie profundă și protejarea propriului echilibru emoțional. Cum reușiți să rămâneți prezent pentru suferința celorlalți fără a o lăsa să vă copleșească?
Prin disciplină interioară, prin limite și prin conștiința clară că eu nu sunt viața celuilalt. Empatia este esențială în profesia aceasta, dar dacă nu este însoțită de structură și discernământ, poate deveni consumatoare și confuză.În timp am învățat că a fi prezent nu înseamnă a prelua durerea celuilalt în mine, ci a putea rămâne lângă ea fără să mă pierd. Am făcut multe ore de dezvoltare personală, multe ore în interacțiuni cu problemele, și cărți citite.Este nevoie de igienă emoțională, de autoobservare, de reflecție, de echilibru personal și de respect pentru propriile limite – a nu se traduce lipsă de implicare – este, de fapt, o formă matură de responsabilitate, specifică psihologului.
9. Deși tot mai des se vorbește despre sănătatea mintală, psihoterapia este încă privită cu reticență de mulți oameni. De unde credeți că provine această stigmatizare a mersului la psiholog?
Dintr-o cultură în care multă vreme suferința psihică a fost negată, minimalizată sau rușinată. Mulți oameni au crescut cu ideea că trebuie să „fii tare”, să nu vorbești, să nu deranjezi, să nu arăți că te doare. În astfel de contexte, mersul la psiholog ajunge să fie perceput ca dovadă de slăbiciune, când de fapt este exact invers.Cred că mai este și teama de a fi văzut cu adevărat. Pentru unii oameni este mai ușor să suporte ani de zile simptome, tensiuni, singurătate sau relații dureroase decât să stea o oră în fața unui om și să spună sincer: „nu mai pot singur”.
10. Dacă tot am vorbit despre stigmatizarea mersului la psiholog, probabil că mulți dintre cei care ne citesc se gândesc la momentul în care ar putea face acest pas. Care este primul lucru pe care ar trebui să îl facă o persoană în momentul în care conștientizează că are nevoie de ajutor și de unde își poate găsi curajul de a trece pragul unui cabinet de psihologie?
Primul lucru este să nu își minimizeze propria suferință. Oamenii spun: „nu este chiar atât de grav”, „alții o duc mai rău”, „poate exagerez”. Dar suferința nu trebuie comparată ca să fie validă. Dacă te apasă, dacă te blochează, dacă te consumă, atunci merită luată în serios.Cred că acel curaj nu apare întotdeauna înainte de pas, ci de multe ori, curajul apare tocmai pentru că faci pasul.Individul nu trebuie să vină pregătit, clarificat, puternic sau convins. Este suficient să vină sincer, deschis, apoi restul se construiește.
11. După două decenii dedicate psihologiei și lucrului direct cu oamenii, este firesc ca experiența acumulată să deschidă și noi direcții. Care sunt planurile dumneavoastră de viitor și în ce mod vă doriți să continuați să contribuiți la binele psihologic al comunității?
Îmi doresc să continui să lucrez profesional, să nu mă abat de la principiile mele, să pun pe primul plan confidențialitatea, etica și profesionalismul. Sunt onest și profund cu oamenii care ajung în cabinet. De asemenea, îmi doresc și să contribui mai mult la partea de educație psihologică.Cred că avem nevoie, ca societate, de mai multă alfabetizare emoțională, de mai puțină rușine în jurul suferinței și de mai mult discernământ în alegerea celor de la care oamenii cer ajutor. Mi-aș dori ca psihologia să fie înțeleasă nu doar ca intervenție în criză, ci și ca spațiu de clarificare, maturizare și prevenție.Comunitățile / societatea se schimbă mai sănătos atunci când oamenii încep să se înțeleagă mai bine pe ei înșiși.
12. La finalul acestei discuții, am convingerea că mulți dintre cititori privesc acum cu mai multă claritate ideea de a merge la psiholog. Întrebările ar putea continua, desigur, însă multe dintre răspunsuri se descoperă, de fapt, în cabinet. Există totuși o întrebare pe care v-ar fi plăcut să o primiți în acest interviu și care nu s-a regăsit până acum? Dacă da, care ar fi aceea?
Da. Poate întrebarea ar fi: „Ce caută, în fond, majoritatea oamenilor atunci când ajung la psiholog?”Și răspunsul meu ar fi acesta: Dincolo de simptome, de etichete, de istorii și de contexte diferite, majoritatea oamenilor caută același lucru: un loc în care să nu mai fie nevoiți să se apere atât de mult. Caută să fie înțeleși fără să fie micșorați, priviți fără să fie judecați și ajutați fără să fie controlați.În esență, omul caută relație, sens și un pic de pace în interior, iar, uneori, începutul vindecării nu este o soluție miraculoasă, ci întâlnirea cu un spațiu în care, pentru prima dată, după mult timp, nu mai trebuie să poarte totul singur.