În România, nu mai e nevoie să răscolești arhivele pentru a găsi absurdul. El vine singur la tine, cu diplomă, cu panglică și, dacă se poate, cu premiu de excelență.
Fostul ministru al Agriculturii, Adrian Ionuț Chesnoiu, condamnat în primă instanță la patru ani de închisoare pentru aranjarea unor concursuri de angajare, a reușit performanța rară de a intra simultan în două categorii distincte: inculpat de lux și laureat de excelență. Nu oricine poate face o asemenea carieră în paralel.
Condamnarea a venit de la Înalta Curte de Casație și Justiție, în urma unui dosar instrumentat de Direcția Națională Anticorupție. Dar asta nu l-a împiedicat, în ianuarie 2015, pe distinsul demnitar să primească, cu pieptul înainte și emoția bine reglată, premiul „10 pentru Oltenia”, acordat de fantomatica și rusofila Academie Internațională Mihai Eminescu, din Craiova Magna.
Da, exact. Numele lui Eminescu.
Sărmanul poet național. El credea că posteritatea înseamnă biblioteci, nu premii de apartament pentru performanțe în aranjarea concursurilor. Dacă ar ști că eternitatea lui este invocată pentru a legitima festivități unde inculpații primesc diplome de excelență, probabil ar cere să fie mutat din manuale direct într-o zonă de protecție culturală.
La ceremonia respectivă, domnul Chesnoiu a scris pe rețelele sociale că a simțit „o mare bucurie și onoare”. Este de înțeles. Nu în fiecare zi primești premiu pentru excelență în timp ce justiția îți calculează sporul de pedeapsă.
De altfel, recent matematica sentinței a devenit aproape poetică: 2 ani și 8 luni pedeapsa de bază, plus un spor de 1 an și 4 luni. Cu drept de contestație.
Un fel de prozodie penală, dacă ne permitem metafora: ritm, măsură și rimă cu codul penal.
Dar adevărata capodoperă nu este sentința. Capodopera este scena: un inculpat premiat în numele lui Eminescu pentru merite față de Oltenia. E ca și cum ai premia manglitorul de mere, pentru contribuția la dezvoltarea livezii.
În România, se pare că politrucii nu se mulțumesc să deranjeze numai instituțiile, bugetele sau concursurile de angajare. Nu. Ambiția e mai mare. Trebuie deranjată și eternitatea.
Iar dacă tot îl invocăm pe Eminescu, poate ar trebui să adăugăm versul celebru:
„Toate-s vechi și nouă toate”.
Dumitru Sîrghie