De multe ori, acceptarea este adesea confundată cu resemnarea, când în realitate ea presupune un act de maturitate interioară prin care încetezi să te mai lupți cu faptul că anumite lucruri au existat, au durut și au lăsat urme, iar această recunoaștere nu te slăbește, ci te așază într-o relație mai sinceră și mai stabilă cu tine însuți.
De multe ori, oamenii cred că au lăsat trecutul în urmă doar pentru că nu mai vorbesc despre el, însă ceea ce nu este acceptat nu dispare, ci continuă să lucreze în tăcere, modelând reacții, alegeri, frici și tipare relaționale care par să țină de prezent, dar care își au rădăcina în experiențe vechi, insuficient înțelese și niciodată cu adevărat integrate.Din punct de vedere psihologic, evitarea nu este vindecare, ci doar o formă de amânare, pentru că pierderile neplânse, respingerile, umilințele, abandonul emoțional sau perioadele în care ai fost nevoit să fii puternic prea devreme nu rămân în trecut doar fiindcă nu mai sunt numite, ci continuă să influențeze felul în care te vezi pe tine, câtă siguranță simți că meriți, câtă apropiere poți tolera și cât de repede interpretezi prezentul prin filtrul vechilor răni.
Ideea este că nu reacționăm niciodată doar la ceea ce ni se întâmplă acum, ci și la ceea ce acel moment atinge în istoria noastră afectivă: o teamă mai veche, un sentiment de insuficiență, nevoia de a controla totul ca să nu mai fim răniți, tendința de a ne retrage înainte să fim respinși sau reflexul de a accepta prea puțin pentru că, undeva în noi, s-a fixat ideea că mai mult nu ni se cuvine.Trecutul nerezolvat nu funcționează doar ca amintire, ci ca forță activă în prezent, iar ceea ce pare la suprafață o reacție exagerată este, de multe ori, expresia unei răni vechi care nu a fost suficient recunoscută, înțeleasă și conținută. Procesul de acceptare nu înseamnă să retrăiești durerea fără protecție și nici să îți transformi suferința în identitate, ci să poți rămâne în contact cu adevărul a ceea ce ai trăit fără negare, fără fugă și fără rușinea de a admite că anumite experiențe te-au afectat mai profund decât ai lăsat să se vadă.
Iar când trecutul este, în sfârșit, acceptat, el nu devine mai puțin real și nici mai puțin dureros, dar începe să își piardă puterea de a conduce din umbră, iar viața nu mai este trăită doar din rană, ci tot mai mult din conștiință, alegere și maturitate emoțională. Consider că vindecarea nu începe în momentul în care uiți ce a fost, ci în momentul în care poți privi acel adevăr interior fără să te mai aperi de el.
Pentru cei care simt nevoia unui sprijin profesionist, a unei perspective clare sau a unui spațiu sigur de înțelegere și echilibru interior, mă puteți contacta pentru programări și informații suplimentare la:0740569040Facebook : Psiholog Mihail Jianu
Sursa: https://jurnaldecraiova.ro/pastila-de-minte-acceptare-vs-resemnare/