Auzim de multe ori îndemnul „înapoi la clasici!” – dar de câte ori îl luăm cu adevărat în serios? Despre Titu Maiorescu (15 februarie 1840, Craiova – 18 iunie 1917, Bucureşti; membru fondator al Academiei Române, 1867, vicepreşedinte al acesteia cu vreo 15 ani mai târziu) se vorbeşte rar, mai ales în legătură cu consacrarea lui Eminescu („Luceafărul poeziei românești, poetul nepereche”…, scria el la 15 iunie 1889, în jurnal), fără a i se mai atribui sintagmele dinainte, ajunse „folclorice”, şi, poate şi mai des, despre celebra critică a „formelor fără fond”. Se invocă scrierea sa faimoasă, „În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, apărută în „Convorbiri literare” în 1868, inclusă apoi în volumul „Critice”, Editura Minerva, 1989, dar aproape niciodată nu se citează detaliile din text, multe dintre ele, prea multe, valabile şi în ziua de azi, de parcă un „astăzi” perpetuu stăpâneşte cultura (şi politica: a se vedea publicistica lui Eminescu, din care spicuiesc număr de număr în revista „Curtea de la Argeş”).
Sigur, nu este deloc comod Maiorescu, este „prea” exigent – cu cei din jur, cu revistele vremii, cu tinerii sau mai puţin tinerii şcoliţi prin vest, dar rămaşi la suprafaţa lucrurilor. („Mărginiţi într-o superficialitate fatală, cu mintea şi cu inima aprinse de un foc prea uşor, tinerii români se întorc în patria lor cu hotărârea de a imita şi a reproduce aparenţele culturii apusene.”) Urmarea este „viţiul radical (…) din toată direcţia de astăzi a culturii noastre, neadevărul (termen subliniat de Maiorescu în textul său), pentru a nu întrebuinţa un cuvânt mai colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr până în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public”. Cu concretizări supărătoare la nivelul „foilor literare”: „Dacă o foaie literară nu este în stare să scrie după gramatică, dacă se declară incapabilă de a avea ortografie şi stil bun, atunci de unde a luat curajul de a se mai prezenta în faţa publicităţii? Şi ce folos îşi închipuie că va putea produce prin lucrarea ei literară?”
Întrebări stânjenitoare şi la vremea noastră – mai ales că au apărut „agresori” noi, sistematici, asupra limbii: internetul, televiziunile, ecranele de tot felul, prescurtările, englezirea, lenevirea… Nu insist, atrag însă atenţia asupra altor detalii perene, privind… latinitatea noastră şi a limbii române. Latinitate pe care n-o neagă: „Dacă străinii ştiu astăzi şi recunosc că noi suntem de viţă latină, meritul nu este al nostru, ci al filologilor Dietz [etc.], care nu prin iluzii pretenţioase, ci prin legile solide ale ştiinţei au dovedit latinitatea esenţială a limbii române”. Punctează însă falsificările istoriei (Pentru Maior susţine că „dacii au fost cu totul exterminaţi de romani”, iar „o ipoteză aşa de nefirească” „se întemeiază pe un pasaj îndoios din Eutrop şi pe un pasaj din Julian, cărora le dă o interpretare imposibil de admis cu mintea sănătoasă, şi astfel începe demonstrarea istorică a romanităţii noastre, cu o falsificare a istoriei”) şi lingvisticii („primul pas” în „ştiinţa noastră despre latinitatea cuvintelor române (…) se face prin o falsificare a etimologiei”, după care, „gramatica română începe cu o falsificare a filologiei” – Maiorescu dă de fiecare dată exemple). Semnalarea celor trei falsificări şi comentarii în jurul lor pot fi găsite şi în articolul „Titu Maiorescu, de veghe în lanul de secară al limbii şi conştiinţei româneşti” publicat de dl Narcis Zărnescu în numărul din decembrie 2025 al revistei.
Şi, vorba lui Maiorescu, „ceea ce surprinde şi întristează în aceste producte nu este eroarea în sine (…), ci eroarea judecăţii noastre de astăzi asupra lor, (…) este orbirea de a nu vedea că zidirea naţionalităţii române nu se poate aşeza pe un fundament în mijlocul căruia zace neadevărul”. Mai clar şi mai autoritar nu se poate – dar cine să ia în seamă, mai ales că urmează îndemnul, cu totul nerealist azi, „mediocrităţile trebuie descurajate de la viaţa publică a unui popor”… Nici Maiorescu nu e total optimist când se întreabă „mai este oare timp de salvare?” Fraza care urmează întrebării începe, semnificativ, cu „poate soarta”… dar se încheie cu „este de datoria fiecărei inteligenţe ce vede pericolul de a se lupta până în ultimul moment în contra lui”. Aşadar, înapoi la Maiorescu!…
Sursa: https://argesexpres.ro/index.php/actualitate/56598-planeta-urmuz-sa-l-recitim-pe-maiorescu